There are some defining moments in life which allow you to
feel the depth of the human experience and help you feel what you are made of.
One such moment was when my grandpa passed away in 2013, and a second one is
now, when his wife and my grandma left us on January 13th, 2020.
I knew she was in critical condition for almost two weeks,
and I even tried to prepare myself by feeling some of that sadness throughout that
time. And as I felt sad for her poor condition and the amount of pain she was
in, I couldn’t feel much passed that.
As soon as my father called me from Romania and told me she
had passed away, a whole lot of feelings overcame me. I don’t think we can feel
the true loss of someone until they’re actually gone. Until you know there is
no coming back and no way to hear and hug them again. When still alive I could
see some of her flaws easily, but after the news none of that mattered or
defined her in anyway anymore. It’s incredible how our perspective changes so
suddenly.
She was born on January 27th 1942. She is the
last of four daughters to pass away. She had four children – two living by her,
the other two being abroad. She had eight grandchildren – two living by her,
the others living in America, Germany and Austria. And 12 great-grandchildren –
only one living in the same country with her.
My grandma offered me so much! First six years of my life we
lived with my grandparents and being their first grandchild, she has embraced
me and cared for me as of one of her own. I
was more connected to her and bonded more with her than I did with my mom those
first years of life. She had an inch and a half scar on her arm, and she used
to tell me that I was her daughter and that I came out through that, and I had
left that scar. I’m pretty sure I believed her many of the times she said that.
Looking back, I should have known she wasn’t my mom, because
I couldn’t do anything wrong for her, like EVER. She never got me in trouble
and she always encouraged all my desires. Not a mom behavior! That treatment continued
for the rest of my life. I remember being annoyed at gaining weight as a
teenager, and when she saw me first thing she’d say is that I was so beautiful,
and if I said that I was bigger, she’d reply that it looked good on me.
I’m sad she’s gone, but I’m happy for her. For her to be
released from all the physical pains and from a broken body, as well as her
loneliness which she had suffered much from her last years of life. And I’m
even more glad that by divine inspiration I got the itch back in Nov. to go see
her, I felt that urge not having any reasons at the time. I’m glad I was able
to act on it and be around for a week, and for her to meet my son.
I remember
when I said good-bye on the day of Nov. 19, 2019 that I tried to make it quick
because I felt that I would never see her again. That was the first time I felt
that towards someone so close, and it broke my heart. It broke my heart even
more because I saw it in her eyes that she felt it too. And yes, I will never see her again in this life, but I hope
and have faith to see her again AFTER this life.
Gherghina Alecu - Un ramas bun pentru acum!
Există momente definitorii în viață care ne permit să simțim profunzimea experienței umane și ne ajută să simțim din ce suntem făcuti. Un astfel de moment a fost când bunicul meu a murit în 2013, iar un al doilea este acum, când soția sa și bunica noastră ne-a părăsit pe 13 ianuarie 2020.
Știam că era în stare critică aproape de două săptămâni și chiar am încercat să mă pregătesc simțind o parte din acea tristețe în tot acest timp. Și, desi m-am simțit tristă pentru starea ei de sanatate rea și pentru durerea în care era, nu am putut să simt prea mult.
Imediat ce tatăl meu m-a sunat din România și mi-a spus că a murit, o mulțime de sentimente m-au biruit. Nu cred că putem simți cu adevărat pierderea cuiva până când nu sunt plecati definitiv. Până când nu ști că nu există nici o revenire și nici o cale de a-i auzi și îmbrățișa din nou. Când încă era în viață, am putut vedea ușor unele dintre defectele ei, dar după aceasta veste, nu au mai contat, si nici nu au mai definit-o. Este incredibil cum ni se poate schima perspectiva noastră atât de brusc.
Bunica mea s-a născut pe 27 ianuarie 1942. Este ultima dintre patru fiice care a murit. Avea patru copii - doi locuiau lângă ea, ceilalți doi fiind plecați în străinătate. Avea opt nepoți - doi locuiau lângă ea, ceilalți locuind în America, Germania și Austria. Și 12 strănepoți - doar unul care locuia în aceeași țară cu ea.
Bunica mi-a oferit atât de mult! Primii șase ani din viață am trăit cu bunicii mei și fiind primul lor nepot, ea m-a îmbrățișat și m-a îngrijit ca pe unul dintre copiii ei. Am fost mai legata de ea și mai apropiata decât eram cu mama mea în acești primii ani de viață. Avea o cicatrice de doi centimetri pe braț și îmi spunea că eu sunt fata ei și că am ieșit prin gaura aia și am lăsat acea cicatrice. Sunt destul de sigura că am crezut-o de multe ori cand imi spunea asta.
Privind în urmă, ar fi trebuit să știu că nu era mama mea, pentru că nu puteam face nimic rău pentru ea, NICIODATĂ. Nu m-a disciplinat niciodata și mi-a încurajat mereu toate dorințele. Nefiind un comportament de mamă! Acest tratament a continuat tot restul vieții. Îmi amintesc că ma enervam cand luam in greutate ca adolescenta, iar când ma vedea primul lucru, imi spunea că sunt atât de frumoasă și, dacă ziceam că sunt mai grasa, imi răspundea că arăta bine pe mine.
Sunt trista că a plecat, dar sunt fericită pentru ea. Pentru ca ea să fie eliberată de toate durerile fizice și de un corp invalid, precum și de singurătatea ei, de care a suferit mult ultimii ani din viață. Și mă bucur și mai mult că, prin inspirație divină, am primit imboldul în noiembrie pentru a merge să o văd, am simțit acea dorință desi nu aveam motive la acea vreme. Mă bucur că am reușit să acționez și să fiu în prejma timp de o săptămână și ca ea sa-l cunoasca pe fiul meu.
Îmi amintesc când mi-am luat rămas bun în ziua de 19 noiembrie 2019, că am încercat să fac asta cat mai repede, deoarece am simțit că nu o voi mai vedea din nou. Aceasta a fost prima dată când am simțit asta față de cineva atât de aproape și mi-a rupt inima. Mi-a rupt inima și mai mult pentru că am văzut în ochii ei că și ea a simțit-o. Și da, nu o voi mai vedea niciodată în viața asta, dar sper și am credință să o văd din nou DUPĂ această viață.
